cum mi am dat demisia din corporatie scaled
Corporatisti | Independenta financiara

Cum mi-am dat demisia din corporatie

Inainte sa vorbesc concret despre momentul demisiei, ar trebui sa povestesc un pic despre mine si contextul meu.

Eu am fost tot timpul acel elev de nota 8 pe medie, care lua note destul de mici la materiile care nu-l interesau si era top of the class la materiile care ii placeau. Asa se facea ca eram foarte slab la materii cum ar fi fizica, chimia sau limba franceza (si acum ma mir cum de nu am incasat cateva corijente) si foarte bun la istorie, economie si limba engleza. Culmea … o limba imi placea de ajunsesem sa gandesc in limba engleza, alta nu se prindea deloc de mine.

Ca natura, am fost tot timpul un pic rebel, dar avand destul de mult bun simt (din educatie), nu imi manifestam rebeliunea intr-un mod evident.

Am fost constiincios, responsabil si bun planificator inca de mic, dar nu prea am avut laudatori, in sensul in care micile mele realizari inca de copil nu prea erau bagate in seama. De asta cred ca mi-am si dorit tot timpul sa am realizari din ce in ce mai mari, sa ma bage si pe mine cineva in seama (aka parintii).

Asa se face ca am terminat ASE-ul (unde am avut aproape tot timpul si bursa de studii) si am inceput sa lucrez la una dintre BIG4. A fost o super scoala de profesionalism. Recomand oricui sa isi inceapa cariera intr-un BIG4. In 2-3 ani evoluezi cat in alte locuri in 10 ani. Mai mult de 3-4 ani nu mi se mai pare ca merita sa ramai. Incepi sa bati pasul pe loc si te specializezi mult prea mult pe tehnicalitati (eu am lucrat in consultanta fiscala).

Dupa 3 ani am plecat la Kraft Foods, o corporatie care astazi nu mai exista in acea forma in Romania, astazi fiind divizata in mai multe companii pe plan international (Kraft Foods in SUA, Jacobs si Mondelez International in restul regiunilor).

Kraft Foods a fost printre cele mai bune pepiniere de profesionisti din Romania. Sunt niste multe zeci de persoane crescute de Kraft Foods care ocupa atat in Romania, cat si world wide, super pozitii. La un moment dat tin minte ca scosese si ZF un articol in care mapa aceste zeci de persoane care conduc departamente si regiuni intregi in corporatii, in toata lumea.

Eu asa m-am format ca profesionist, incurajat si ghidat de super profesionisti care m-au impins in tot felul de proiecte internationale, restructurari, merger-uri, in proiecte nationale la nivel de discutii cu cei mai mari specialisti din Ministerul de finante pe anumite subiecte.

Pentru mine era firesc sa fiu apreciat atat ca om de taxe (specializarea mea), cat si ca om de business, in general. Adica pe langa cunostintele mele de taxe, erau apreciate si folosite la maximum si abilitatile mele de cumunicare si coordonare, creativitatea, abilitatile de problem solving si cam orice altceva puteam sa creez.

Inclusiv interesul meu pentru antreprenoriat a fost cultivat 🙂 Am dezvoltat la nivel de firma un fel de competitie intre echipe in care conduceam “firme” gemene cu firma reala (Kraft Foods) si concuram intre noi. Luam tot felul de decizii de productie, comercializare si pricing pe produse similare cu cele ale firmei (dulciuri, cafea etc.).

Chiar si pasiunea mea pentru bursa era incurajata. Sefa mea de atunci, afland ca ma intereseaza bursa, mi-a facut legatura cu sotul ei care era trader profesionist de forex. No’, acum mie mi se par lucruri normale, ca intre oameni, dar urma in curand sa intru intr-o alta lume si sa vad si o latura intunecata a corporatiilor.

Acum, dupa ce Kraft Foods a iesit de sub controlul lui Warren Buffett si a fost preluat de nu stiu ce fond speculativ, cel putin in perceptia mea ca angajat, lucrurile au inceput sa se cam schimbe.

Ma rog, nu conteaza cum s-au schimbat, dar ideea este ca dupa vreo 5 ani am vrut sa plec. Si cam era si timpul pentru ca nu prea mai erau treburi complicate de facut pe taxe pe acolo. Perioada marilor schimbari si transformari in care a fost nevoie de mine se terminase.

Asa ca am plecat catre o alta corporatie unde erau o gramada de lucruri de facut. Era o corporatie care platea bine pentru ca era nevoita sa atraga talente din afara. Aveau multe lucruri pe care puteam sa le pun la punct.

La interviu m-a recrutat o persoana cu care am rezonat foarte mult. La venirea in companie, dupa vreo 2 luni (cat am avut peaviz) acel director era deja pe regiune, mutat din Romania. Plecase din Romania si eu ramasesem asa, sa lucrez cu alte persoane…

Viteza in care mi-a disparut entuziasmul a fost direct proportionala cu amplitudinea socului primelor interactiuni. Era prima oara cand participam la o intalnire si cineva se rastea la un coleg de-al meu.

La mine nu prea s-a rastit nimeni niciodata in nicio intalnire, ca nu permiteam treaba asta, dar, totusi, erau oameni de nivelul meu (ierarhic) la care se tipa de la distanta si erau chemati la raport … ceva de genul “cutarescuuuuu … vino aici!”.

Mi se parea fascinant cat de bine lucram cu oamenii de la headquarters si cu consultantii externi vs modul greoi si tensionat in care lucram cu sefa directa.

Erau si local oameni faini, dar nu stiu cum … de incepusera sa fie epurati :)) adica mai “pleca” unul la vreo 2 luni si inca unul dupa 1 luna si tot asa. Unii “plecau”, altii plecau din proprie initiativa. 🙂 Erau din ce in ce mai putine persoane cu care puteam sa discut in pauzele de masa si de cafea. Adica erau, dar dispareau intr-un ritm ametitor :)))

Inteleg ca erau ceva lupte de putere pe acolo si mai incercau unii sa ma atraga, dar aveam repulsie si nu prea ma interesa. Eu ma bag doar in luptele in care exista o miza pentru mine … si avansarea nu era o miza pentru mine (nu imi doream) si pentru pastrarea job-ului nu aveam nevoie de favoruri si sa ma pun bine cu cineva.

Undeva prin 2016 ma aflam intr-o dilema: Nu ma regaseam deloc in acel mediu “corporate” si asta imi manca toata energia. Performanta mea era si ea afectata mult … efectiv nu mai aveam tragere de inima.

Cand spun ca nu ma mai regaseam, nu o spun in sensul in care ma cam plictiseam, aveam o senzatie de usoara goliciune interioara sau ca mi-ar fi placut sa fac altceva.

O spun in sensul in care viata in acea corporatie ajunsese sa intre in conflict puternic cu valorile si credintele mele.

Cel mai mult ma secau de energie fatarnicia, incompetenta si jocurile de culise ridicole. Ma tot intrebam, dar care este miza aia atat de mare pentru a te degrada in felul asta, prin astfel de comportamente?  “1000 de eur in plus la salariu?” “O masina ceva mai noua?”

Greutatea acestui mediu ma zdrobea. Diferentele de viziune dintre mine si sefa directa ma secau de energie.

Eu la inceput aveam o energie a schimbarii si autenticitatii capatate in urma dezvoltarii mele din ultimii ani si aceasta energie s-a lovit ca de un zid de cultura organizationala, defensiva, fatarnica.

Imi dezvoltasem un poker face pentru a nu-mi exprima dezacordul.

Mi se parea inutil si sa imi schimb job-ul din motive pe care nu le detaliez aici (sunt motive simple de genul locatie, program etc., nimic wow, dar importante pentru mine).

Eram deja bine familiarizat cu termenul de independenta financiara si in acel an mi-am facut calculul si, “pe cifre”, as fi ajuns independent financiar la 40 de ani – adica mai aveam de asteptat vreo 8 ani daca as fi continuat sa lucrez in corporatie…. wow … mi se parea mult, mult prea mult.

Pentru a-mi alina aceasta suferinta, am decis in 2016 sa incep blogul stiintabanilor.ro – pentru a documenta drumul meu spre independenta financiara si a trai un sentiment de implinire personala (sa simt si eu ca traiesc).

Mi-a placut mult activitatea de blogging si de creator de comunitate.

Am inceput sa cochetez cu ideea de a-mi da demisia si a ma dedica activitatii de blogging. Nu mai aveam rabdare sa imi strang mai multi bani pentru a face trecerea in siguranta.

Apropo, vreun an jumate’ nu am generat decat bani de seminte din stiintabanilor.ro. Doar scriam ca disperatul. :), dar vazusem eu blogg-ul lui Sam de la financialsmurai.com – ca genera nu stiu cate zeci de mii de USD pe luna din afiliere, publicitate si un produs propriu. M-am gandit ca oi genera si eu vreo 1000 usd dupa ceva vreme.

Tot cantaream decizia mea de a-mi da demisia si cautam sustinerea celor apropiati.

Sustinerea a fost ceva de genul:

  1. Prietenii – “You are a fucking idiot” 🙂
  2. Parintii – “Esti o putoare, de asta vrei sa iti dai demisia. Nu vrei sa muncesti. O sa mori de foame” Se puneau asa, unul in dreapta mea si altul in stanga mea si incepeau sa turuie :)))
  3. Mama copiilor mei – “Ai 2 copii de intretinut.”
  4. Unul dintre mentorii mei de atunci – “Da, te ajut sa pornesti” si apoi nu mi-a mai raspuns la telefon.
  5. Cativa educatori financiari mai vechi pe piata – “In educatie financiara pierzi bani, nu faci bani. Nu e o idee buna ce zici tu”.
  6. Eu: “What the fuck am I doing? O sa imi pierd casa si nu o sa am bani pentru copii. Cand imi cer chestii, o sa ma uit in ochii lor si o sa le spun ca nu am de unde.’’ Acest ultim gand ma ingrozea.

Ma si vedeam ajungand asa, aproape un boschetar si ca trebuie sa ii cer lu’ maica mea sa imi dea din pensie bani sa le iau copiilor de mancare.

Pentru a trece peste si a face ceea ce este necesar pentru a ma elibera, am luat o decizie: Nici mai mult, nici mai putin decat sa imi inchid emotiile care ma incurcau.

Cu toata presiunea de la job, cu toate presiunea din familie si mai ales cu toate presiunea pe care eu singur o puneam pe mine … eu am continuat sa muncesc … non stop, de la 7 la 9 dimineata, de la 19 la 24 noaptea, de la 7 la 9 dimineata, de la 19 la 24 noaptea. Munceam cand eram la munca pentru munca, munceam pentru mine cand eram la mine.

Eram poker face si apoi bum, bum, bum … ca un tanc, din nou si din nou si din nou si din nou.

Pentru mine era razboi total, insa nu impotriva cuiva, ci impotriva unor emotii/ stari/ slabiciuni: frica, indoiala, oboseala … da, oboseala …noaptea oftam de oboseala, cateodata imi tremura mana pe tastatura de oboseala si odata mi s-a intamplat sa izbucnesc in plans de epuizare.

Aveam tot felul de mantre (nici nu stiu de pe unde le-am adunat) pe care le rosteam in gand pentru a combate frica/ indoiala/ oboseala:

“Do your worst, for I shall do mine!”

“As I walk through the valley of evil, I fear no death, as I am the worst motherfucker in the valley!”

“I will face my fears and defeat them all!”

“I am the storm, motherfucker!”

Am invatat sa imi canalizez atat agresivitatea, cat si iubirea in munca, pentru ca pe cat de greu imi era din cauza oboselii si presiunilor, pe atat de mult iubeam sa scriu si cu atat mai mult nu ma mai vedeam facand altceva.

La inceputul anului 2018, conflictul interior a devenit si mai puternic, avand 2 vieti separate: “corporatist nemultumit de mediul in care ajunsese” si “financial freedom blogger”, asa ca am luat in sfarsit decizia de a-mi da demisia de la job si sa ma dedic pasiunii mele: StiintaBanilor.

Intre timp, trebuie sa mentionez ca si anturajul meu se schimbase. Acum aveam prieteni care sa ma sustina, mentori noi, primii parteneri seriosi de business. De asta spun tot timpul ca atunci cand “propunerea” ta este puternica, si Universul va veni in intampinarea ta cu persoanele si oportunitatile potrivite.

De asemenea, aveam bani in diverse active financiare (un portofoliu conservator-moderat) care imi acoperea cativa ani costurile. Acesta este si motivul pentru care in primii mei ani de cariera am sustinut portofolii mai putin riscante. Asa era profilul meu la acel moment.

Potrivit calculelor mele de atunci, miscarea de a-mi da demisia de la job ma facea sa pierd din “momentum-ul” in atingerea independentei financiare. Aveam un salariu foarte bun, plus bonusuri si economiseam si investeam peste 50% din venituri. As fi pierdut cel putin vreo 3-4 ani, adica as fi ajuns independent la 44 de ani, in loc de 40, daca lucrurile ar fi mers bine. Veniturile active imi scadeau dramatic.

Daca lucrurile nu mergeau bine, mi-as fi putut lua gandul definitiv de la independenta financiara. Mi-as fi consumat toate rezervele in cativa ani si as fi fost nevoit sa ma intorc la vreo corporatie, fara investitii, fara bani si cu visurile zdrobite.

Pe de alta parte, mi-as fi trait vocatia si as fi avut libertate de miscare si actiune – ceea ce pentru mine a fost un “trade off” bun.

In martie 2018 imi dadeam demisia si ma dedicam full proiectului StiintaBanilor.

Practic, mi-am aliniat viata cu valorile si credintele mele si acest lucru s-a dovedit a fi cea mai buna decizie din viata mea.

Am ajuns sa traiesc experienta independentei financiare inainte sa fiu independent financiar.

In mai putin de 3 ani de la acel moment, am ajuns si la pragul de independenta financiara clasica, cu 4 ani mai devreme decat imi calculasem initial (la 36 de ani in loc de 40).

In 2016 am pornit trendul miscarii FIRE din Romania (Financial indepedence and retire early), pornind primul blog dedicat 100% nisei FIRE. Astazi, sunt in Romania zeci de bloguri si zeci de canale de youtube care abordeaza subiectul independentei financiare.

Astazi sunt mult mai multi educatori financiari bine pregatiti in Romania si nivelul discutiilor si materialelor educationale sunt 17 clase peste ce era inainte de 2016.

Si tot astazi sunt zeci de persoane care au ajuns FIRE intre timp si mii de romani care sunt pe drumul spre independenta lor financiara. Sunt mii si vor urma zeci de mii si poate chiar sute de mii.

Pe curand!

Valentin

10 Comments

  1. Eu mi-am dat demisia in 2009, aveam 40 de ani si aveam deja o suma f. frumoasa pusa deoparte. Totul s-a intamplat in mod spontan, fiind f. econom si cu venit f. bun, eram plecat din Ro de multi ani. Planul inainte de demisie era sa mai raman 2-3 ani pentru a creste perna financiara dar fiind deja satul de mediu in care lucram a izbucnit un conflict si lucrurile s-au precipitat.

    De atunci mi-am dezvoltat hobby-urile si ma dedic cauzelor care ma intereseaza, sustinandu-le voluntar. Nu am mai lucrat pentru bani decat cateva saptamani pe an in primii 3-4 ani dupa demisie. Apoi mi-am dat seama ca nu mai merita stresul, nu mai am nevoie de veniturile aditionale.

    Net worth continua sa creasca (putin peste inflatie) cu investitii f. conservatoare deci am putut sa ma decuplez complet in cele din urma de fosta viata si de meserie fara procese de constiinta.
    Stau si ma minunez cum fostii colegi continua cursa soboloanului si nu reusesc sa evadeze 🙂
    Viata este buna acum…

  2. Doar cel care a simţit nefericirea cea mai cumplită, este în stare să simtă cea mai mare fericire. (Alexandre Dumas – Contele de Monte Cristo)

  3. Hotărârea de a-ți atinge scopul este determinanta.Ea este singura care te însoțește atunci când lucrurile nu merg cum ți – ai propus și te luminează atunci cand te afli în bezna incertitudinii, purtandu-te pe calea succesului. Este de apreciat.

  4. inainte de 1989 idealul ,scopul tinerilor era sa urmeze o scoala care sa le permita sa fie buni si apreciati la locul de munca :un bun inginer ,un bun profesor , un bun economist etc. sau un bun muncitor de munca,apoi sa ai un loc de munca care sa-ti permita sa-ti castigi ,,painea cea de toate zilele,, sa ai independenta financiara care sa-ti permita sa ta casatoresti si sa ai copii pe care sa-i cresti in siguranta .Nu erau someri ,nici vagabonzi ,drogati sau cersetori iar C.E.C.ul iti imprumuta bani fara dobanda pt.a-ti cumpara un apartament sau o Dacie.Vara tot romanul mergea la mare! Azi tineriisunt interesati doar de bani,sunt intretinuti de parinti ,nu-si gasesc slujba cu care sa ,,rezoneze,,si intr-o societate din ce in ce mai ignoranta nu au spiritul de discernamant care sa- i ajute sa deosebeasca binele de rau ,necesarul de inutil sau sensul vietii pe pamant !

  5. Mulțumim dl. Valentin și felicitări pentru ceea ce faci.
    ,,Efortul își arată roadele după ce o persoană refuză să se oprească.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *