Imi amintesc!

Cand eram copil, am fost in clasele 1-8 la una dintre cele mai proaste scoli din Sectorul 6 din Bucuresti.
 

Si acum este undeva in top 3-5 cele mai proaste din sector.
 

Era un gang pe drumul meu spre scoala … era locul pe care il evitam zilnic pentru a nu fi jefuit de banuti (pe care oricum nu prea ii aveam) si pachetul de mancare pentru scoala.
 

Pe strada unde ma alergau cainii maidanezi nu puteam sa o evit. Treceam zilnic pe acolo, cu frica in san si cu speranta ca voi vedea un om mare pe langa care sa merg pentru a strabate strada aia.
 

Tin minte cand eram elev de serviciu la scoala (adica un fel de gardian la una dintre intrari – asa era pe vremea mea), veneau tot felul de gasti de copii de diverse varste, care incercau sa forteze intrarea in scoala si, cum eu nu ii lasam sa intre, ma amenintau cu bataia cand ies de la scoala.
 

La bloc, pentru a avea liniste cat de cat, trebuia sa ma bat cu X sau Y pentru a-mi asigura un loc in ierarhie. X si Y au ajuns infractori sau drogati sau ceva de genul … eu, atunci, nu stiam asta. Voiam doar sa supravietuiesc.
 

Ii spuneam tatalui meu ca m-am batut cu X sau cu Y. Ma intreba cine a castigat.   Daca ziceam ca eu, atunci era fericit; daca ziceam ca mi-am luat-o, ma intreba daca am dat si eu. Si eu ziceam da si iar era fericit. 
 

Tata venea dintr-o zona mult mai hard core. El si-a trait adolescenta si prima parte a tineretii in Ferentari (unde m-am nascut eu).
 

La un moment dat, zona unde am crescut a fost invadata de traficanti de heroina (cred ca heroina sau alt drog asemanator). Mai mult de jumatate din adolescentii de varsta mea din zona au inceput sa consume. O parte nu si-au revenit niciodata.
 

Jucam fotbal intr-o parcare mare … in principiu cam in fiecare zi. Parcarea era din ciment, dar nu din ala lin, ci cu pietris proeminent. Aveam genunchii zdreliti non-stop. Tot timpul aveam 1-2 coji pe fiecare genunchi. Acum am genunchii cam ciudati.   Nu stiu daca de acolo.
 

Astazi, ma uit la copiii mei.
 

Fiica mea merge la un After unde profesorii lucreaza pentru dezvoltarea lor emotionala si mentala. La mine arunca profu’ de mate cu manunchiul de chei dupa mine.
 

Fiul meu are 3 antrenamente pe saptamana la un sport si 6-7 competitii organizate pe an. Eu aveam ambii genunchi zdreliti de la fotbalul prin parcari.
 

Amandoi au 3-4 tabere/ cantonamente, cu grupuri de copii, pe an. Eu nu am fost la niciuna in copilarie.
 

Amandoi au camerele lor … eu dormeam in sufragerie. 
 

Cand ii duc pe undeva, ii duc cu Mercedesul. Pe mine ma alergau cainii cand mergeam la scoala.
 

Ceea ce am constientizat recent este ca “Normalul lor” este, de fapt, un Miracol.
 

Este Miracolul pe care eu l-am creat si pe care il sustin zilnic.
 

Miracolele sunt reale. Nu le vedem pentru ca par “normale” astazi, insa asta nu le diminueaza din stralucire.
 

Si tu poti sa fii un Miracol pentru cei dragi tie!
 

Cel mai probabil, deja esti. Si te felicit pentru asta!
 

Ai invins!

Cu drag, 
Valentin