Warren Buffett and The Interpretation of Financial Statements – Mary Buffett și David Clark

The Search for the Company with a Durable Competitive Advantage

Cartea “ Warren Buffett and The Interpretation of Financial Statements” de Mary Buffett și David Clark explică modul de interpretare a contului de profit și pierderi, ca și a bilanțului contabil, rațiile financiare și calculele utilizate de Warren Buffett pentru a identifica o companie cu avantaj competitiv durabil.

Dacă învață calculele financiare simple ale lui Buffett și cum să citească rapoartele financiare ale companiilor, cititorii vor fi pe drumul cel bun să identifice firmele câștigătoare de mâine – și pe cele care ar trebui evitate cu orice preț.

”Contabilitatea este esențială pentru înțelegerea afacerilor. Trebuie să îi cunoașteți nuanțele. Este limbajul folosit în mediul de business, chiar dacă imperfect. Dacă nu sunteți dispus să învățați contabilitate – cum să citiți și să interpretați situațiile financiare – nu ar trebui să alegeți singur acțiuni la bursă.” – Warren Buffett

Am extras mai jos idei interesante din această carte (toate companiile menționate au fost extrase din carte și nu reprezintă recomandare de investiție):

• Cartea își propune să exploreze două subiecte:
  • Cum identifici o companie excepțională cu un avantaj competitiv durabil?
  • Cum evaluezi o companie cu un avantaj competitiv durabil?
• Investitorii instituționali se promovează publicului larg ca fiind experți în alegerea acțiunilor, prezentându-și performanțele anuale ca pe o momeală publicitară pentru un public miop, dornic să se îmbogățească rapid;
• De regulă, speculatorii pe bursă sunt un grup agitat, care cumpără la vești bune, apoi se retrag din piață la vești proaste. Dacă o acțiune nu își crește valoarea în câteva luni, o vând și caută altceva;
• Companiile ”vedetă” au beneficiat toate de un avantaj competitiv care a creat o situație economică de tip monopol, permițându-le fie să crească prețurile, fie să vândă mai multe produse. În acest proces, au câștigat mult mai mulți bani decât competitorii lor;
• Warren Buffett a înțeles că dacă avantajul competitiv al unei companii putea fi menținut pe o perioadă lungă de timp –  dacă era “durabil” – atunci valoarea fundamentală a afacerii ar continua să crească an după an;
• Deoarece aceste afaceri aveau o economie de business atât de favorabilă, nu aveau nicio șansă să dea faliment. Prețul mai scăzut al acțiunilor a însemnat, de asemenea, un potențial de creștere mai mare a profitului. Cu cât a păstrat mai mult timp aceste poziții, cu atât a avut mai mult timp să profite de economia excelentă a acestor afaceri;
• Buffett a învățat că atunci când investește într-o companie cu un avantaj competitiv durabil, timpul îl va ajuta să devină foarte bogat;
• Buffett și-a dat seama că aceste super companii se bazează pe trei modele fundamentale de afaceri: fie vând un produs sau un serviciu unic, fie sunt furnizorul și distribuitorul cu costuri reduse al unui produs sau serviciu de care publicul are nevoie constantă;
• Vânzarea unui produs unic: Aceasta este lumea companiilor Coca-Cola, Pepsi, Wrigley, Hershey, Budweiser, Coors, Kraft, The Washington Post, Procter & Gamble și Philip Morris;
• Buffett preferă să se gândească la aceste companii ca deținând o parte din mintea consumatorului. Iar când o companie deține o parte din mintea consumatorului, nu trebuie niciodată să își schimbe produsele, ceea ce, după cum veți descoperi, este un lucru bun;
• De asemenea, compania poate practica prețuri mai mari și să vândă o cantitate mai mare de produse, creând astfel o serie de evenimente economice fantastice care se reflectă în situațiile financiare ale companiei;
• Vânzarea unui serviciu unic: Aceasta este lumea companiilor Moody’s Corp., H&R Block Inc., American Express Co., The Service-Master Co. și Wells Fargo & Co. Similar avocaților sau medicilor, aceste companii oferă servicii de care oamenii au nevoie și sunt dispuși să le plătească – însă spre deosebire de avocați și medici, aceste companii sunt specifice instituțional, nu individuale;
• Economia serviciilor unice poate fi fenomenală. O companie nu trebuie să cheltuiască mulți bani pe reproiectarea produselor, nici nu trebuie să aloce o avere pentru construirea unei uzine de producție și depozitarea mărfurilor. Firmele care vând servicii unice și dețin o parte din mintea consumatorului pot genera profituri mai mari decât firmele care vând produse;
• A fi furnizorul și distribuitorul cu costuri reduse al unui produs sau serviciu de care publicul are nevoie constantă. Aceasta este lumea companiilor precum Wal-Mart, Costco, Nebraska Furniture Mart, Borsheim’s Jewelers și Burlington Northern Santa Fe Railway;
• Se sacrifică marjele mari pentru volum, creșterea volumului compensând cu mult scăderea marjelor;
• Secretul este să fii atât furnizorul cu costuri reduse, cât și distribuitorul cu costuri reduse. Acest lucru îți permite să obții marje de profit mai mari decât competitorii tăi, rămânând în același timp furnizorul cu prețuri mici al unui produs sau serviciu;
• Warren a învățat că “durabilitatea” avantajului competitiv este cea care creează toată bogăția. Coca-Cola vinde același produs de 122 de ani, iar șansele sunt mari să vândă același produs și în următorii 122 de ani;
• Această consecvență a produsului este cea care creează o consistență a profiturilor companiei. Dacă nu trebuie să își schimbe continuu produsul, compania nu va fi nevoită să cheltuiască milioane pe cercetare și dezvoltare, nici nu va trebui să aloce miliarde pentru reutilarea fabricii pentru a produce modelul de anul viitor;
• Pentru a descoperi dacă o companie are un avantaj competitiv “durabil”, Warren analizează situațiile financiare ale acesteia;
• Situațiile financiare sunt mina de aur a lui Warren în căutarea companiilor cu avantajul competitiv durabil;
• Situațiile financiare sunt prezentate în trei forme distincte:
  • Declarația de venit (Income Statement): Declarația de venit ne arată câți bani a câștigat compania pe o anumită perioadă de timp. Contabilii societății generează în mod tradițional declarații de venit pentru acționari, pentru fiecare perioadă de trei luni din cursul exercițiului fiscal și pentru întregul exercițiu fiscal. Folosind declarația de venit a companiei, Warren poate determina aspecte precum marjele companiei, rentabilitatea capitalului propriu și, cel mai important, consistența și tendința câștigurilor sale;
  • Bilanțul (Balance Sheet): Bilanțul ne arată câți bani are compania la bancă și cât datorează. Dacă scădem datoriile din banii din bancă, obținem valoarea netă a companiei. O companie poate crea un bilanț pentru orice zi din an, care va arăta ce deține, ce datorează și valoarea sa netă pentru ziua respectivă;
  • Declarația de Fluxuri de Numerar (Cash Flow Statement): Declarația de fluxuri de numerar urmărește intrările și ieșirile de numerar din cadrul afacerii. Acest document este util pentru a vedea cât de mulți bani cheltuiește compania pe îmbunătățiri ale capitalului. De asemenea, urmărește vânzările și răscumpărările de obligațiuni și acțiuni. În mod normal, o companie va emite o declarație de fluxuri de numerar împreună cu celelalte situații financiare.

Declarația de venit (Income Statement)

• Declarațiile de venit le spun investitorilor care sunt rezultatele operațiunilor unei companii pentru o anumită perioadă de timp. În mod tradițional, acestea sunt raportate trimestrial și la sfârșitul anului;
• Declarația de venit are câteva componente de bază: în primul rând, venitul afacerii. Apoi, cheltuielile firmei, care se scad din veniturile acesteia și ne arată dacă societatea a obținut profit sau pierdere;
• Prima linie a declarației de venit este întotdeauna venitul total sau brut. Acesta reprezintă suma de bani încasată în perioada analizată, raportată trimestrial sau anual;
• Pentru a determina dacă o companie are profit, trebuie să îi scădem cheltuielile din veniturile totale. Venitul total minus cheltuieli egal profit net. Însă valoarea totală a veniturilor luată singular nu ne spune nimic până nu scădem cheltuielile și aflăm care este profitul net;
• Pe declarația de venit, imediat sub linia pentru Venitul Total (Total Revenue), vine Costul Bunurilor Vândute (Cost of Goods Sold), cunoscut și ca și Costul Vânzărilor (Cost of Revenue). Costul bunurilor vândute reprezintă fie costul achiziționării bunurilor pe care societatea le revinde, fie costul materialelor și al forței de muncă utilizate la fabricarea produselor pe care le vinde. Termenul „costul vânzărilor” este utilizat de obicei în locul „costului bunurilor vândute” dacă societatea prestează servicii, nu vinde produse;
• Gross Profit $7,000 / Revenue $10,000 = Gross Profit Margin 70%
• Dacă scădem din venitul total al companiei suma raportată ca fiind Costul Bunurilor Vândute, obținem Profitul Brut (Gross Profit) al companiei;
• Profitul net reprezintă câștigul net al companiei din venitul total, după scăderea costurilor materiilor prime și a manoperei utilizate pentru a produce bunurile. Spre deosebire de profitul net, acesta nu include cheltuielile administrative și de vânzare, amortizarea și cheltuielile cu dobânzile aferente funcționării afacerii;
• Companiile care au o economie pe termen lung favorabilă tind să aibă marje de profit brut constant mai mari decât cele care nu o au;
• Fără un avantaj competitiv, companiile trebuie să concureze prin scăderea prețului produsului sau serviciului pe care îl vând. Această scădere, bineînțeles, le reduce marjele de profit și, prin urmare, profitabilitatea;
• Companiile cu marje de profit brut de 40% sau peste tind să fie companii cu un avantaj competitiv durabil;
• Orice marjă de profit brut de 20% sau mai puțin este, de obicei, un indicator bun al unei industrii puternic competitive, unde nicio companie nu poate crea un avantaj competitiv sustenabil în fața concurenței;
• Direct sub linia profitului brut din declarația de venit se află o grupă de cheltuieli denumite cheltuieli operaționale. Acestea reprezintă toate costurile fixe ale companiei asociate cu cercetarea și dezvoltarea de noi produse, costurile de vânzare și administrative pentru lansarea produsului pe piață, amortizarea și devalorizarea activelor, costurile de restructurare și de pierdere din valoare și categoria „alte cheltuieli” care include toate cheltuielile non-operaționale și non-recurente;
• Adunate, aceste cheltuieli formează totalul cheltuielilor operaționale ale companiei, care sunt apoi scăzute din profitul brut pentru a obține profitul sau pierderea operațională a firmei;
• Pe declarația de venit, sub titlul Cheltuieli de Vânzare, Generale și Administrative (Selling, General & Administrative, SGA), compania își raportează costurile pentru cheltuielile de vânzare directe și indirecte, precum și toate cheltuielile generale și administrative înregistrate în perioada contabilă. Acestea includ salarii ale conducerii, publicitate, cheltuieli de călătorie, taxe juridice, comisioane, toate costurile salariale și altele asemenea;
• Companiile care nu dețin un avantaj competitiv durabil suferă din cauza concurenței intense și prezintă variații mari la nivelul costurilor SGA ca procent din profitul brut;
• Cu cât cheltuielile SGA ale companiei sunt mai mici, cu atât mai bine. Dacă pot rămâne constant scăzute, cu atât mai bine. În lumea afacerilor, orice valoare sub 30% este considerată fantastică;
• Dacă observăm o companie care își raportează în mod repetat cheltuieli SGA apropiate de 100% sau chiar mai mari, probabil avem de-a face cu o companie dintr-o industrie extrem de competitivă, unde nicio entitate nu deține un avantaj competitiv sustenabil;
• Există, de asemenea, companii cu cheltuieli SGA de la scăzute la medii care își distrug economia pe termen lung a afacerii prin costuri ridicate de cercetare și dezvoltare, cheltuieli de capital și/sau cheltuieli cu dobânzile la datoriile acumulate;
• Economia companiilor cu cheltuieli SGA scăzute poate fi distrusă de costuri mari de cercetare și dezvoltare, cheltuieli ridicate de capital și/sau datorii mari;
• Warren evită acest tip de afaceri indiferent de preț, pentru că știe că economia lor pe termen lung este atât de precară încât niciun preț mic de vânzare al acțiunilor nu îi va scuti pe investitori de o viață cu rezultate mediocre;
• Ceea ce pare a fi un avantaj competitiv pe termen lung este adesea un avantaj acordat companiei printr-un brevet sau printr-un progres tehnologic. Dacă avantajul competitiv este creat de un brevet, la fel ca în cazul companiilor farmaceutice, la un moment dat acel brevet va expira, iar avantajul competitiv al companiei va dispărea;
• Dacă avantajul competitiv este rezultatul unui progres tehnologic, există întotdeauna amenințarea ca o tehnologie mai nouă să îl înlocuiască;
• Moody’s nu are cheltuieli cu cercetarea și dezvoltarea (R&D) și, în medie, alocă doar 25% din profitul brut cheltuielilor cu vânzarea, generale și administrative (SGA). Coca-Cola, care nu are nici ea costuri cu R&D, dar trebuie să investească masiv în publicitate, cheltuiește în medie doar 59% din profitul brut pe costuri SGA;
• Companiile care trebuie să cheltuiască masiv pe cercetare și dezvoltare (R&D) au o deficiență inerentă în avantajul lor competitiv, ceea ce le va pune mereu economia pe termen lung în pericol. Asta înseamnă că nu sunt o investiție sigură;
• Suma cu care un bun se depreciază într-un anumit an este o cheltuială non-cash alocată profitului din acel an. Este important de menționat că deprecierea reduce valoarea contabilă a unui activ, dar nu implică nicio ieșire reală de numerar în acel an;
• Warren consideră deprecierea ca o cheltuială foarte reală și că ar trebui inclusă întotdeauna în orice calcul al profitului. Orice altă abordare ne-ar induce în eroare pe termen scurt, determinându-ne să credem că o companie câștigă mai mult decât în realitate. Iar nimeni nu se îmbogățește din iluzii;
• Warren a descoperit că societățile cu un avantaj competitiv durabil tind să aibă costuri de depreciere mai scăzute ca procent din profitul brut decât societățile care se confruntă cu greutățile unei concurențe intense. De exemplu, cheltuielile de depreciere ale Coca-Cola reprezintă în mod constant aproximativ 6% din profitul său brut, iar Wrigley’s, o altă deținătoare a unui avantaj competitiv durabil, se situează de asemenea în jur de 7%. Iar Procter & Gamble, o altă favorită a lui Warren de lungă durată, ajunge la aproximativ 8%;
• Cheltuielile cu dobânzile (Interest Expense) reprezintă plata dobânzii efectuată, trimestrial sau anual, pentru datoria pe care compania o are înregistrată ca obligație în bilanț;
• Majoritatea companiilor din domeniul producției și comerțului cu amănuntul plătesc dobânzi mult mai mari decât câștigă;
• Companiile cu plăți mari de dobânzi în comparație cu profitul operațional tind să fie de două tipuri: o companie dintr-o industrie puternic competitivă, unde sunt necesare cheltuieli mari de capital pentru a rămâne competitivă, sau o companie cu o economie de afaceri excelentă care a acumulat datorii în urma unei achiziții printr-un leveraged buyout (achiziție cu efect de levier);
• În orice industrie, compania cu cel mai mic raport dintre plățile cu dobânzi și profitul operațional este, de obicei, compania care are cele mai mari șanse să dețină un avantaj competitiv;
• Când o companie vinde un activ (altul decât stocul), profitul sau pierderea din vânzare este înregistrat sub câștig (sau pierdere) din vânzarea activelor (Gain/Loss on Sale of Assets). Profitul reprezintă diferența dintre încasările din vânzare și valoarea netă contabilă înscrisă în evidențele contabile ale companiei. Dacă o companie deține o clădire pentru care a plătit 1 milion de dolari și, după ce a depreciat-o la 500.000 de dolari, a vândut-o cu 800.000 de dolari, compania ar înregistra un câștig de 300.000 de dolari din vânzarea activului;
• La fel se întâmplă și cu poziția „Altele” (Others). Aici sunt înregistrate intrările și cheltuielile nete care nu sunt operaționale, neobișnuite și care apar rar, fiind trecute pe declarația de venit. Astfel de evenimente ar include vânzarea de active imobilizate, cum ar fi proprietăți, fabrici și echipamente. De asemenea, sub „Altele” ar fi incluse acordurile de licențiere și vânzarea de brevete, dacă acestea ar fi clasificate ca fiind în afara cursului normal de activitate;
• „Profitul înainte de impozitare” (Income before tax) reprezintă profitul unei companii după deducerea tuturor cheltuielilor, dar înainte de plata impozitului pe venit. De asemenea, acesta este numărul pe care îl folosește Warren pentru a calcula rentabilitatea pe care o obține atunci când cumpără o afacere întreagă sau când achiziționează o participație parțială la o companie prin cumpărarea acțiunilor sale de pe piața liberă;
• Cu excepția investițiilor fără taxe, toate rentabilitățile din investiții sunt prezentate pe bază de profit brut. Deoarece toate investițiile sunt în concurență unele cu altele, este mai ușor să le analizezi dacă le consideri în termeni comparabili;
• La fel ca orice alt contribuabil, companiile americane trebuie să plătească impozit pe venit. În prezent, în Statele Unite, această sumă este de aproximativ 35% din profitul lor. Impozitele plătite sunt înregistrate pe declarația de venit la secțiunea Impozit pe Venit Plătit (Income Taxes Paid);
• După ce se scad toate cheltuielile și impozitele din venitul unei companii, obținem profitul net al companiei. Aici aflăm cât de mulți bani a câștigat compania după plata impozitului pe venit;
• Valoarea profitului net al unei companii pe un singur an nu are nicio valoare pentru Warren; el este interesat să vadă dacă există o consistență în evoluția câștigurilor și dacă tendința pe termen lung este ascendentă – ambele putând fi echivalate cu „durabilitatea” avantajului competitiv. Pentru Warren, parcursul nu trebuie să fie lin, dar el caută o tendință istorică de creștere;
• Din cauza programelor de răscumpărare a acțiunilor, este posibil ca tendința istorică a profitului net al unei companii să fie diferită de tendința istorică a câștigului pe acțiune;
• Programele de răscumpărare a acțiunilor pot crește câștigul pe acțiune (EPS) prin reducerea numărului de acțiuni în circulație;
• Dacă o companie reduce numărul de acțiuni în circulație, va scădea numărul de acțiuni utilizate pentru a împărți profitul net al companiei, ceea ce la rândul său crește câștigul pe acțiune (EPS), chiar dacă profitul net real nu a crescut;
• În timp ce valoarea totală a veniturilor ne spune foarte puține despre aspectele economice ale afacerii, raportul dintre venituri și profitul net ne poate dezvălui multe despre performanța economică a companiei în comparație cu alte companii;
• O regulă simplă (există și excepții) este că dacă o companie prezintă un istoric al profitului net de peste 20% din veniturile totale, există o șansă mare să beneficieze de un avantaj competitiv durabil;
• Dacă o companie înregistrează constant un profit net sub 10% din veniturile totale, este foarte probabil să fie vorba despre o industrie puternic competitivă, în care nicio companie nu deține un avantaj competitiv durabil;
• Câștigul pe acțiune reprezintă profitul net al companiei pe acțiune pentru perioada analizată. Acesta este un număr important în lumea investițiilor deoarece, de regulă, cu cât o companie câștigă mai mult pe acțiune, cu atât prețul acțiunilor sale este mai mare;
• Pentru a determina câștigul pe acțiune al unei companii, împărțim profitul net al companiei la numărul de acțiuni în circulație. De exemplu, dacă o companie a înregistrat un profit net de 10 milioane de dolari pentru anul fiscal și are un milion de acțiuni în circulație, câștigul pe acțiune pentru anul respectiv ar fi de 10 dolari pe acțiune;
• Analiza câștigului pe acțiune (EPS) pe o perioadă de zece ani ne poate oferi o imagine foarte clară asupra existenței unui avantaj competitiv durabil de care beneficiază compania;
• Profiturile consistente sunt, de obicei, un semn că societatea vinde un produs sau un mix de produse care nu necesită trecerea prin procesul costisitor al schimbării. Tendința ascendentă a câștigurilor înseamnă că performanța economică a companiei este suficient de puternică pentru a-i permite fie să facă cheltuieli pentru a crește cota de piață prin publicitate sau extindere, fie să utilizeze inginerie financiară, cum ar fi răscumpărări de acțiuni;

Bilanțul (Balance Sheet)

• Spre deosebire de declarațiile de venit, bilanțurile sunt întocmite doar pentru o anumită dată. Nu există așa ceva ca un bilanț pentru an sau trimestru. Putem crea un bilanț pentru orice zi a anului, dar acesta va fi valabil doar pentru acea zi specifică. Departamentul de contabilitate al unei companii va genera un bilanț la sfârșitul fiecărui trimestru fiscal. Gândiți-vă la el ca la o imagine de ansamblu a situației financiare a companiei la data la care este generat bilanțul;
• Prima parte a bilanțului prezintă activele deținute de companie. Există multe tipuri diferite de active, inclusiv numerar, creanțe (receivables, sume de încasat de la clienți), stocuri, proprietăți, fabrici și echipamente;
• A doua parte a bilanțului este formată din pasive (liabilities) și capitalul propriu (shareholder equity);
• Datoriile unei companii sunt împărțite în două categorii principale în bilanț:
  • Datorii pe termen scurt (Current Liabilities): Aceasta este suma de bani pe care compania trebuie să o plătească în termen de maximum un an. Include numerarul disponibil, investițiile pe termen scurt, stocul total, totalul creanțelor și cheltuielile în avans.
  • Datorii pe termen lung (Long-Term Liabilities): Aceasta este suma de bani pe care compania trebuie să o plătească începând de peste un an. Include banii datorați furnizorilor, taxe neplătite, credite bancare și împrumuturi obligatare;
• Dacă luăm toate activele și le scădem pe toate datoriile, obținem valoarea netă a afacerii, care este aceeași cu capitalul propriu al acționarilor;
• Assets minus Liabilities = Net Worth sau Shareholders’ Equity
• Aici se află toate comorile: numerarul, uzina și echipamentele, patentele și tot ce contează pentru a acumula bogății. Le găsim în bilanțul companiei sub denumirea de Active (Assets);
• Activele Curente (Current Assets) sunt formate din „disponibilități și echivalente de numerar”, „plasamente pe termen scurt”, „creanțe nete”, „stocuri” și o categorie generală denumită „alte active”;
• Acestea se numesc active curente deoarece sunt sub formă de numerar sau pot fi transformate în numerar într-o perioadă foarte scurtă de timp (de obicei, în termen de un an);
• Toate celelalte active sunt cele care nu sunt curente, ceea ce înseamnă că nu pot fi transformate în numerar în anul următor. Acestea sunt listate într-o categorie separată imediat sub Active Curente. În această categorie intră investiții pe termen lung (Long-Term Investments), Proprietăți, fabrici și echipamente (Property Plant and Equipment), bunăvoință (Goodwill), activele necorporale (Intangible Assets), amortizarea acumulată (Accumulated Amortization), alte active și Cheltuieli amânate pentru active imobiliare (Deferred Long-Term Asset Charges);
• Activele curente sunt denumite uneori si „active circulante” ale companiei deoarece fac parte dintr-un ciclu continuu. In acest ciclu, numerarul este folosit pentru a achiziționa stocuri. Stocurile sunt apoi vândute clienților și devin creanțe (Accounts Receivable). Creanțele, atunci când sunt încasate de la clienți, se transformă din nou în numerar;
• Numerar => Stocuri => Creanțe => Numerar. Acest ciclu se repetă continuu și așa face o companie bani;
• Un nivel ridicat de numerar sau echivalente de numerar poate indica un avantaj competitiv care generează mulți bani pentru companie, ceea ce este un lucru bun, sau vânzarea recentă a unei divizii sau a unei cantități mari de obligațiuni, ceea ce ar putea să nu fie un lucru la fel de pozitiv;
• Un nivel scăzut sau lipsa unei rezerve de numerar indică, de obicei, că firma are performanțe financiare slabe sau mediocre;
• Tradițional, companiile își folosesc excesul de numerar pentru a își extinde operațiunile, a cumpăra companii noi, a investi în companii deținute parțial prin bursă, a-și răscumpăra propriile acțiuni și pentru a plăti dividende în numerar acționarilor;
• O companie are în principiu trei modalități de a crea o rezervă mare de numerar:
  • Emiterea de noi obligațiuni sau acțiuni către public: Aceasta creează o rezervă de numerar înainte ca acesta să fie folosit;
  • Vânzarea unei filiale existente sau a altor active deținute de companie: Acest lucru poate crea o rezervă de numerar înainte ca firma să găsească alte utilizări pentru ea;
  • O activitate curentă care generează mai mulți bani decât cheltuiește compania: Aceasta este o modalitate sustenabilă pe termen lung de a acumula numerar;
• Un nivel ridicat de numerar, titluri lichide și o datorie mică sau inexistentă sunt semne bune. Asta înseamnă că firma are probabil resursele necesare să treacă peste perioadele economice dificile;
• O companie cu probleme de cash și o datorie mare seamănă mai degrabă cu o corabie pe cale să se scufunde. Chiar și cel mai priceput manager ar putea avea dificultăți să o salveze;
• De multe ori, o datorie mare nu este un semn bun.  Dacă o companie are o grămadă de numerar, puțină sau deloc datorie, nu emite acțiuni noi și nu vinde active, iar profitabilitatea ei este constantă, atunci cel mai probabil avem de-a face cu o companie excelentă;
• Stocul (Inventory) reprezintă produsele pe care compania le are depozitate pentru a le vinde clienților săi. Deoarece un bilanț este întotdeauna pentru o zi specifică, valoarea găsită pe bilanț pentru stocuri reprezintă valoarea stocurilor companiei la acea dată;
• Caută firme care cresc atât stocurile cât și profitul net. Asta înseamnă că firmele respective găsesc metode profitabile de a-și crește vânzările, iar creșterea vânzărilor duce la nevoia de a crește stocurile pentru a livra comenzile la timp;
• Când o companie își vinde produsele unui client, plata se poate face în două situații:
  • Plata in numerar in avans (cash up front): Clientul plătește produsele înainte de a le primi;
  • Plata cu o scadență la 30 de zile (payment due thirty days after): Clientul are la dispoziție 30 de zile de la primirea produselor pentru a efectua plata
• Deoarece o parte dintre clienții cărora li se vând produse nu vor achita facturile, se estimează o valoare pentru creanțele neîncasabile (bad debts) care se deduce din valoarea totală a creanțelor (Receivables). Astfel obținem valoarea creanțelor nete (Net Receivables);
• Creanțele nete ne dezvăluie multe despre diferitele companii din aceeași industrie. În industriile foarte competitive, unele companii vor încerca să obțină un avantaj oferind termene de plată mai bune – în loc de 30 de zile, pot acorda clienților 120 de zile. Acest lucru va duce la o creștere a vânzărilor și a creanțelor;
• Dacă o companie prezintă constant un procent mai mic de Creanțe Nete (Net Receivables) comparativ cu Vânzările Brute (Gross Sales) decât concurenții săi, înseamnă, de obicei, că aceasta deține un avantaj competitiv de care ceilalți nu beneficiază;
• Uneori, firmele plătesc pentru bunuri sau servicii pe care le vor primi în viitorul apropiat, deși nu au intrat încă în posesia bunurilor sau nu au beneficiat încă de pe urma serviciului. Chiar dacă bunurile sau serviciile nu au fost încă primite, ele sunt plătite, deci reprezintă active ale companiei. Acestea sunt înregistrate ca active curente în contul de cheltuieli în avans (Prepaid Expenses);
• Primele de asigurare pentru anul următor, care sunt plătite în avans, ar fi un astfel de exemplu de cheltuieli în avans;
• Alte active curente (Other Current Assets) sunt active care nu sunt numerar, dar urmează să fie încasate în decurs de un an și nu se află încă în posesia companiei. Acestea includ elemente precum recuperările de impozit pe venit amânate (deferred income tax recoveries), care sunt scadente în cursul anului, dar nu reprezintă încă numerar disponibil;
• Analiștii financiari au susținut în mod tradițional că diferența dintre activele curente ale unei companii și datoriile sale curente le oferă o imagine de ansamblu asupra capacității companiei de a-și îndeplini obligațiile de plată pe termen scurt;
• Pentru a evalua mai ușor capacitatea de plată pe termen scurt a unei companii, analiștii financiari au dezvoltat conceptul de “rată curentă” (current ratio). Rata curentă se calculează prin împărțirea activelor curente la datoriile curente. Cu cât acest raport este mai mare, cu atât compania este considerată mai lichidă (mai capabilă să își achite datoriile pe termen scurt);
• Proprietățile unei companii, fabricile și echipamentele sale de producție, precum și valoarea lor totală sunt înscrise în bilanț ca activ. Valoarea lor contabila este reprezentată de costul inițial minus deprecierea acumulată. Deprecierea reprezintă uzura graduală a fabricii și a echipamentelor. În fiecare an, se realizează o ajustare contabilă pentru a reflecta această uzură;
• O companie care deține un avantaj competitiv durabil nu are nevoie să își modernizeze constant fabrica și echipamentele pentru a rămâne competitivă. Aceasta își înlocuiește fabrica și echipamentele doar atunci când acestea se uzează fizic. Pe de altă parte, o companie fără un astfel de avantaj este nevoită să își modernizeze frecvent fabrica și echipamentele pentru a ține pasul cu concurența;
• Producând un articol constant care nu necesită schimbări duce la profituri constante;
• Când Exxon cumpără compania petrolieră XYZ și plătește un preț mai mare decât valoarea contabilă netă a XYZ, diferența este înregistrată în bilanțul Exxon sub denumirea de Goodwill;
• Creșterea goodwill-ului unei companii de-a lungul anilor indică, în general, achiziționarea altor companii. Acest lucru poate fi pozitiv dacă firmele achiziționate dețin și ele un avantaj competitiv durabil. Dacă valoarea goodwill rămâne constantă câțiva ani la rând, înseamnă fie că firma achiziționează alte companii sub valoarea contabilă netă, fie că nu realizează deloc achiziții;
• Activele intangibile (Intangibles) sunt active pe care nu le putem atinge fizic. Acestea includ patente, drepturi de autor, mărci comerciale, francize, nume de brand și altele asemenea;
• Activele intangibile achiziționate de la terți sunt înregistrate în bilanț la valoarea lor justă. Dacă un activ are o durată de viață limitată, precum un brevet, acesta este amortizat pe parcursul duratei sale de viață utilă, printr-o cheltuială anuală contabilizată atât în contul de profit și pierdere, cât și în bilanț;
• Contul Long-Term Investments din bilanțul unei companii reprezintă valoarea investițiilor pe termen lung (mai mult de un an), cum ar fi acțiuni, obligațiuni și bunuri imobiliare. Contul include investiții în filialele și subsidiarele societății. Un aspect interesant al contului de investiții pe termen lung este faptul că această clasă de active este înregistrată în contabilitate la costul sau la prețul pieței, oricare dintre ele este mai mic;
• Valoarea nu poate fi ajustată la un preț peste cost, chiar dacă investițiile au crescut în valoare.  Acest lucru înseamnă că o companie poate deține un activ foarte valoros pe care îl înregistrează în contabilitate la o valoare considerabil mai mică decât prețul său de piață;
• „Alte active pe termen lung” reprezintă o categorie generală care cuprinde active deținute de o companie pentru o perioadă mai mare de un an și a căror valoare nu se încadrează în alte categorii specifice de active pe termen lung din bilanț. Acestea pot fi Cheltuieli în avans (prepaid expenses) sau Recuperări de impozit pe venit amânate (deferred income tax recoveries);
• Adunând activele curente la activele pe termen lung obținem totalul activelor unei companii. Totalul activelor va fi egal cu totalul datoriilor sale, plus capitalul propriu al acționarilor. Toate aceste valori se echilibrează reciproc, de aceea documentul financiar se numește bilanț (balance sheet);
• Valoarea totală a activelor este importantă pentru a determina cât de eficient își folosește o companie activele. Pentru a măsura eficiența companiei, analiștii financiari au dezvoltat rentabilitatea activelor (Return on Asset ratio – ROA), care se calculează prin împărțirea profitului net la totalul activelor;
• Datoriile curente reprezintă obligațiile financiare pe care o companie trebuie să le achite în termenul unui an fiscal. Acestea se regăsesc în bilanț sub denumirile: Conturi de plată (Accounts Payable), Cheltuieli Acumulate (Accrued Expenses), Datorii pe Termen Scurt (Short-Term Debt), Datorie pe Termen Lung Scadentă (Long-Term Debt Coming Due) și Alte Datorii Curente (Other Current Liabilities);
• Conturile de plată (Accounts Payable) reprezintă sumele de bani pe care o companie le datorează furnizorilor pentru bunuri sau servicii primite pe credit. De exemplu, dacă achiziționăm 1.000 de kg de cafea de la un furnizor cu plata la termen, factura pentru această cafea reprezintă un cont de plată;
• Cheltuielile acumulate (Accrued Expenses) sunt obligații financiare pe care compania le are, dar pentru care nu a primit încă factura. Exemple de astfel de cheltuieli sunt TVA-ul de plată (sales tax payable), salariile de plată (wages payable) și chiria de plată (rent payable). De exemplu, angajăm pe cineva pe care îl vom plăti la sfârșitul lunii. Fiecare zi lucrată până la sfârșitul lunii este înregistrată ca o cheltuială acumulată
• Conturile de plată (Accounts Payable), cheltuielile acumulate (Accrued Expenses) și alte datorii ne pot spune multe despre situația curentă a unei companii. Însă, luate individual, aceste valori ne oferă puține informații despre sănătatea economică pe termen lung a afacerii;
• Datoria pe termen scurt reprezintă obligațiile financiare ale unei companii care trebuie achitate în termen de un an. Aceasta include bilete la ordin (commercial paper) și împrumuturi bancare pe termen scurt. Din punct de vedere istoric, datoria pe termen scurt a fost mai ieftină decât datoria pe termen lung;
• Datoria pe termen lung, pentru majoritatea companiilor, nu este o datorie curentă anuală. Totuși, unele corporații foarte mari au o parte din datoria pe termen lung scadentă anual. Această datorie poate crea probleme atunci când unele companii o includ pe bilanț alături de datoria pe termen scurt. Această practică contabilă poate crea o imagine distorsionată a realității, prezentând compania cu mai multe datorii pe termen scurt decât are în realitate;
• Companiile cu un avantaj competitiv durabil necesită puțină sau deloc datorie pe termen lung pentru a-și menține operațiunile. Prin urmare, aceste companii au, de obicei, o datorie pe termen lung scadentă foarte mică sau chiar inexistentă;
• Pentru a determina gradul de lichiditate al unei companii, adică ușurința cu care își poate achita datoriile pe termen scurt, se utilizează rata curentă (current ratio). Rata curentă se calculează prin împărțirea Activelor Curente Totale (Total Current Assets) la Datoriile Curente Totale (Total Current Liabilities). Cu cât rata curentă este mai mare, cu atât compania este considerată mai lichidă și are o capacitate mai bună de a-și achita datoriile curente la scadență. Un raport curent peste unu este considerat bun, iar orice valoare sub 1 este rea;
• Datoria pe termen lung reprezintă obligațiile financiare ale unei companii cu scadența la peste un an. În bilanț, acestea sunt înregistrate la categoria Datorii pe Termen Lung (long-term liabilities). Dacă datoria este scadentă în decurs de un an, devine datorie pe termen scurt și este inclusă în Datoriile Curente (current liabilities) ale companiei;
• Unul dintre modurile prin care putem identifica o companie excepțională este să analizăm valoarea datoriei pe termen lung pe care o are în bilanț. Nu suntem interesați doar de datoria din anul curent; vrem să analizăm povara datoriei pe termen lung pe care compania a avut-o în ultimii zece ani;
• Companiile care au o putere de câștig suficientă pentru a-și achita datoria pe termen lung în mai puțin de trei sau patru ani sunt candidate bune în căutarea noastră a afacerilor excepționale;
• Impozitul pe venit amânat (deferred income tax) reprezintă o obligație fiscală ce urmează să fie plătită, dar nu a fost încă achitată. Când o companie cumpără acțiuni ale unei alte companii, valoarea plătită este înregistrată ca activ pe termen lung la categoria “investiții pe termen lung”. Dacă o companie achiziționează peste 80% din acțiunile unei alte companii, aceasta poate integra integral bilanțul companiei achiziționate în propriul bilanț;
• „Alte datorii” (Other Liabilities) este o categorie generală în care companiile își înregistrează diverse datorii care nu se încadrează în alte categorii specifice de datorii din bilanț. Include beneficii pe termen lung, dobânzi la obligațiile fiscale, amenzi neachitate, instrumente financiare derivate;
• Totalul datoriilor reprezintă suma tuturor obligațiilor financiare ale unei companii. Aceasta este o valoare importantă care poate fi utilizată pentru calcularea rației datorie/capital propriu (debt-to-equity ratio). Prin intermediul unor mici ajustări, această rată ne ajută să identificăm dacă o companie deține un avantaj competitiv durabil;
• Companiile cu un avantaj competitiv durabil își vor folosi profiturile pentru a-și finanța activitatea. Prin urmare, teoretic, acestea ar trebui să prezinte un nivel mai ridicat al capitalului propriu și un nivel mai scăzut al datoriilor totale;
• Debt to Shareholders’ Equity Ratio = Total Liabilities / Shareholders’ Equity
• Dacă nu analizăm o instituție financiară, atunci când observăm un raport datorie/capital propriu ajustat sub 0,80 (cu cât valoarea este mai mică, cu atât mai bine), există o probabilitate mare ca firma respectivă să dețină avantajul competitiv durabil pe care îl căutăm;
• Suma totală a activelor minus suma totală a datoriilor unei companii reprezintă valoarea netă a companiei, cunoscută ca fiind capitalul propriu sau valoarea contabilă a societății;
• Capitalul social (sau fondurile proprii) reprezintă valoarea inițială investită de proprietarii/acționarii unei companii care rămâne în cadrul societății pentru a-și finanța operațiunile;
• Capitalul propriu al acționarilor este format din Capitalul social, subdivizat în acțiuni preferențiale și acțiuni ordinare (Preferred and Common Stock), Primele de emisiune (Paid in Capital) și profitul reinvestit (Retained Earnings);
• Suma datoriilor totale și a capitalului propriu al acționarilor trebuie să fie egală cu valoarea totală a activelor. Din acest motiv, bilanțul contabil se numește astfel – ambele părți se echilibrează;
• O companie își poate majora capitalul prin vânzarea de obligațiuni sau acțiuni (capital propriu) către public. Banii obținuți din vânzarea obligațiunilor trebuie returnați la un moment dat în viitor. Este vorba despre bani împrumutați;
• Însă, atunci când o companie își majorează capitalul prin vânzarea de acțiuni preferențiale sau comune (numită ”emitere de acțiuni”), către public, nu are niciodată obligația de a returna banii. Acești bani devin capital propriu al societății pe termen nelimitat, putând fi folosiți după bunul plac al companiei;
• Deținătorii de acțiuni comune sunt proprietarii companiei și au dreptul de a alege consiliul de administrație, care la rândul său numește directorul general al companiei. Acționarii obișnuiți primesc dividende dacă adunarea generală a acționarilor decide plata lor. Iar dacă întreaga companie este vândută, acționarii obișnuiți sunt cei care primesc toți banii;
• Deținătorii de acțiuni preferențiale nu au drepturi de vot, însă au dreptul la un dividend fix sau ajustabil care trebuie achitat înaintea dividendelor pentru acțiunile comune. De asemenea, acționarii preferențiali au prioritate față de acționarii obișnuiți în cazul în care compania intră în faliment;
• Lucrul ciudat cu privire la acțiunile preferențiale este că firmele cu un avantaj competitiv durabil tind să nu emită astfel de acțiuni. Acest lucru se întâmplă parțial pentru că ele tind să nu aibă deloc datorii;
• La finalul zilei, profitul net al unei companii poate fi distribuit acționarilor sub formă de dividende, utilizat pentru a răscumpăra acțiuni ale societății sau reinvestit în companie pentru a-i susține creșterea. Atunci când profitul este reinvestit, acesta este adăugat la o cont din cadrul capitalurilor proprii din bilanț, numit rezerve din profituri (Retained Earnings);
• Profiturile reinvestite reprezintă o valoare cumulată, ceea ce înseamnă că profiturile reinvestite din fiecare an se adaugă la totalul profiturilor reinvestite acumulate din toți anii anteriori. De asemenea, dacă societatea înregistrează pierderi, valoarea pierderii se scade din suma totală acumulată anterior. Dacă pierderile sunt mai mari decât profiturile acumulate, valoarea profiturilor reinvestite va fi negativă;
• Rata de creștere a profiturilor reinvestite ale unei companii este un indicator bun pentru a determina dacă aceasta beneficiază de un avantaj competitiv durabil;
• Unul dintre secretele succesului lui Warren Buffett cu Berkshire Hathaway este că a oprit plata dividendelor în ziua în care a preluat controlul companiei. Această decizie a permis ca 100% din profitul net anual al companiei să fie adăugat la rezervele din profituri. Pe măsură ce apăreau oportunități, el a investit profiturile reinvestite ale companiei în afaceri care aduceau și mai mulți bani. Iar toți acești bani erau adăugați din nou la rezervele din profituri și, în cele din urmă, investiți în operațiuni care generau și mai multe venituri. Odată cu trecerea timpului, rezervele din profituri în creștere ale Berkshire Hathaway i-au sporit capacitatea de a câștiga din ce în ce mai mulți bani;
• Atunci când o companie își răscumpără propriile acțiuni, poate face două lucruri cu ele. Le poate anula sau le poate păstra cu posibilitatea de a le re-emite ulterior. Acțiunile deținute ca acțiuni proprii nu au drepturi de vot, nu primesc dividende și, deși discutabil un activ, sunt înregistrate în bilanț cu o valoare negativă deoarece reprezintă o reducere a capitalului propriu;
• Când o companie își răscumpără propriile acțiuni și le deține ca acțiuni proprii, reduce în mod efectiv capitalul propriu al societății, ceea ce crește rentabilitatea capitalului propriu (ROE) al companiei;
• Achiziționarea de acțiuni proprii nu creează automat valoare pentru acționari. Compania trebuie să utilizeze cu înțelepciune banii pe care îi cheltuiește pentru răscumpărări de acțiuni;
• Capitalul propriu al acționarilor este egal cu activele totale ale companiei minus datoriile totale ale acesteia. Această valoare este egală cu suma acțiunilor preferențiale și comune, plus primele de emisiune, plus profiturile reinvestite, minus acțiunile proprii;
• Capitalul propriu al acționarilor are trei surse principale:
  • Capitalul social: Vânzarea inițială de acțiuni preferențiale și comune către public,
  • Vânzări ulterioare de acțiuni: Vânzări suplimentare de acțiuni preferențiale și comune către public după ce compania este operațională,
  • Profiturile reinvestite: Profitul net al companiei care nu este distribuit ca dividende, ci este reinvestit în afacere.
• Profitul net împărțit la capitalul propriu al acționarilor este egal cu rentabilitatea capitalului propriu (ROE);
• Rate ridicate ale rentabilității capitalului propriu (ROE) indică faptul că societatea își folosește eficient profiturile pe care le reinvestește. În timp, aceste valori ROE ridicate se vor acumula și vor crește valoarea de bază a afacerii. Ulterior, această creștere a valorii va fi recunoscută de piața bursieră printr-o creștere a prețului acțiunilor companiei;
• Dacă o companie prezintă un istoric îndelungat de profituri nete puternice, dar are o valoare negativă a capitalului propriu, probabil este o companie cu un avantaj competitiv durabil. Pe de altă parte, dacă o companie are o valoare negativă a capitalului propriu și un istoric de profituri nete negative, cel mai probabil avem de-a face cu o afacere mediocră care este afectată de concurență;
• A avea un levier (leverage) înseamnă a utiliza datoria pentru a crește profiturile companiei. De exemplu o companie împrumută 100 de milioane de dolari cu o dobândă de 7% și pune acești bani la treabă, generând astfel un profit de 12%. Aceasta înseamnă că obține un câștig de 5% peste costul capitalului. Rezultatul este o creștere a profitului net cu 5 milioane de dolari, ceea ce duce la creșterea profiturilor și a rentabilității capitalului propriu;
• Problema cu utilizarea efectului de levier (leverage) este că poate crea o imagine distorsionată a performanței unei companii.  Profitabilitatea poate fi sporită prin utilizarea datoriei, chiar și în absența unui avantaj competitiv real;

Cash Flow (fluxul de numerar)

• Majoritatea companiilor utilizează metoda contabilă pe bază de încredere (accrual accounting), spre deosebire de metoda contabilă pe bază de încasări (cash accounting). Prin metoda contabilității pe bază de încredere, vânzările sunt înregistrate în momentul livrării bunurilor, chiar dacă plata din partea cumpărătorului întârzie ani de zile;
• Deoarece aproape toate firmele acordă un anumit termen de plată clienților lor (credit comercial), companiile consideră metoda contabilității pe bază de încredere mai avantajoasă. Aceasta le permite să înregistreze vânzările pe credit ca venituri în contul de creanțe din cadrul contului de profit și pierdere;
• Fluxul de numerar ne arată dacă societatea încasează mai mulți bani decât cheltuiește (“flux de numerar pozitiv”) sau dacă cheltuiește mai mulți bani decât încasează (“flux de numerar negativ”);
• Asemănător contului de profit și pierdere, situația fluxurilor de numerar acoperă întotdeauna o anumită perioadă de timp. Contabilii o generează trimestrial și anual;
• Situația fluxurilor de numerar este împărțită în trei secțiuni:
  • Fluxul de numerar din activități de exploatare: Această secțiune începe cu profitul net, la care se adaugă ulterior amortizarea și deprecierea,
  • Fluxul de numerar din activități de investiții: Această secțiune include intrări pentru toate cheltuielile de capital efectuate în perioada contabilă curentă;
  • Fluxul de numerar din activități de finanțare: Această secțiune urmărește intrările și ieșirile de numerar generate de activitățile de finanțare ale companiei
• Dacă adunăm Fluxul Total de Numerar din Activități de Exploatare cu Fluxul Total de Numerar din Activități de Investiții și cu Fluxul Total de Numerar din Activități de Finanțare, obținem Schimbarea Netă a Numerarului companiei (Net Change in Cash);
• Cheltuielile de capital (Capital Expenditure, CapEx) reprezintă cheltuielile cu activele imobiliare pe termen lung (deținute mai mult de un an) ale unei companii. Acestea includ achiziționarea de proprietăți, fabrici, echipamente și pot include și active intangibile precum brevetele;
• CapEx reprezintă achiziția de active care sunt cheltuite pe o perioadă mai mare de un an prin amortizare sau depreciere. Cheltuielile de capital sunt înregistrate în fluxul de numerar la secțiunea de activități de investiții;
• În general, o companie cu un avantaj competitiv durabil folosește o pondere mai mică din profituri pentru cheltuieli de capital (CapEx) pentru activitățile operaționale continue comparativ cu cele care nu dețin un avantaj competitiv;
• Companiile cu un avantaj competitiv durabil pot genera deja profituri mari din operațiunile existente, necesitând astfel mai puține investiții suplimentare în active pentru a menține acest avantaj;
• Pentru a evalua relația dintre cheltuielile de capital (CapEx) și profitul net al unei companii, se totalizează cheltuielile de capital ale acesteia pe o perioadă de zece ani și se compară cifra rezultată cu profitul net total al companiei pe aceeași perioadă de zece ani. Analiza pe zece ani ne oferă o perspectivă pe termen lung asupra strategiei de investiții a companiei și a performanței sale financiare;
• Răscumpărările de acțiuni pot crește câștigul pe acțiune al unei companii, chiar dacă profitul net real nu crește. În unele cazuri, răscumpărările de acțiuni pot fi un semnal că managementul companiei nu are oportunități mai bune de a investi banii companiei;
• Pentru a afla dacă o companie își răscumpără propriile acțiuni, trebuie să ne uităm la fluxul de numerar din activități de investiții (Cash from Investing Activities). În această secțiune, vom găsi o linie intitulată „Emiterea (retragerea) de acțiuni, Net”. Această linie cuprinde atât vânzarea, cât și răscumpărarea acțiunilor proprii ale companiei. Răscumpărările de acțiuni efectuate constant pot fi un indiciu al unui avantaj competitiv durabil al companiei;
• Așa își cumpără Warren Buffett o companie întreagă: analizează profitul brut al acesteia și se întreabă dacă achiziția este o afacere bună în raport cu puterea economică a activității de bază a companiei și prețul solicitat pentru business. El folosește același raționament atunci când cumpără o participație parțială la o companie prin intermediul pieței bursiere;
• Acțiunile unei companii cu un avantaj competitiv de durată sunt ca un mix de acțiuni și obligațiuni. Profiturile companiei înainte de taxe sunt ca dobânda plătită de o obligațiune normală. Doar că, în loc ca dobânda să fie fixă, ea crește an de an, ceea ce face ca valoarea acțiunii să crească și ea an de an;
• Dacă o companie are puține datorii, un istoric puternic al profiturilor, iar prețul acțiunilor sale scade suficient de mult, o altă companie o poate achiziționa, finanțând achiziția cu profiturile companiei preluate. Prin urmare, atunci când ratele dobânzii scad, profiturile companiei valorează mai mult, deoarece pot susține o datorie mai mare, ceea ce face ca acțiunile companiei să valoreze mai mult. Iar când ratele dobânzii cresc, profiturile valorează mai puțin, deoarece pot susține o datorie mai mică. Acest lucru face ca acțiunile companiei să valoreze mai puțin;
• Cu cât prețul plătit pentru o companie cu avantaj competitiv durabil este mai mare, cu atât rata inițială a rentabilității investiției (ROI) va fi mai mică. De asemenea, va fi mai mică și rata rentabilității pe câștigurile companiei în zece ani;
• Când cumperi aceste companii cu avantaj competitiv? În primul rând, în perioadele de criză ale bursei (bear market). Deși prețul acțiunilor lor poate părea mare comparativ cu alte „oferte” din aceeași perioadă, pe termen lung ele sunt de fapt o afacere mai bună.
• Chiar și o companie foarte bună poate greși uneori și să facă ceva prostesc, ceea ce îi scade prețul acțiunilor pe termen scurt;
• Când să eviți aceste companii de top? În vârful perioadelor de bull market: Evită să cumperi acțiuni la aceste companii de excepție atunci când piața este în plină expansiune (bull market) și prețurile acțiunilor ating niveluri record comparativ cu profiturile generate (raport P/E ridicat);
• Există situații în care vânzarea uneia dintre aceste companii minunate poate fi avantajoasă:
  • Dacă apare o oportunitate de a investi într-o companie și mai bună, la un preț mai avantajos, vânzarea unei companii cu avantaj competitiv durabil existentă poate fi o strategie logică;
  • Dacă apar semne că o companie își poate pierde avantajul competitiv durabil, vânzarea acțiunilor respective poate fi o decizie prudentă;
  • În perioadele de bull market, entuziasmul excesiv al investitorilor poate duce la creșteri exagerate ale prețurilor acțiunilor, chiar și pentru companii excelente. În aceste situații, prețul curent al acțiunilor companiei poate depăși semnificativ valoarea reală a companiei pe termen lung bazată pe performanța sa economică. Warren Buffett consideră că astfel de perioade reprezintă o oportunitate de a vinde o companie de calitate la un preț foarte bun.
• Atunci când vedem un raport Preț/Câștig (P/E) de 40 sau mai mult pentru aceste companii excepționale (ceea ce se întâmplă ocazional), poate fi momentul potrivit pentru vânzare. Un P/E ridicat indică faptul că prețul acțiunilor a crescut mult peste valoarea reală a companiei bazată pe profiturile sale. Chiar dacă vinzi o companie de calitate în timpul unui bull market, evită să reinvestești imediat banii în alte companii cu P/E ridicat.