Infernul…

Salutare,

Prin 2017, la un an de cand mi-am lansat blogul si grupul de facebook StiintaBanilor, lucrurile incepusera sa capete o turnura serioasa si, pe alocuri, … grava.

A fost anul INFERNULUI. Anul in care am dat TOTUL.
 
Inainte sa vorbesc concret despre ce s-a intamplat, ar trebui sa ofer un pic de context.

Eu am fost tot timpul acel elev de nota 8 pe medie, care lua note destul de mici la materiile care nu-l interesau si era top of the class la materiile care ii placeau. Asa se facea ca eram foarte slab la materii cum ar fi fizica, chimia sau limba franceza (si acum ma mir cum de nu am incasat cateva corigente) si foarte bun la istorie, economie si limba engleza. Culmea … o limba imi placea de ajunsesem sa gandesc in limba engleza, alta nu se prindea deloc de mine.

Ca natura, am fost tot timpul un pic rebel, dar avand destul de mult bun simt (din educatie), nu imi manifestam rebeliunea intr-un mod evident.

Am fost constiincios, responsabil si bun planificator inca de mic, dar nu prea am avut laudatori, in sensul in care micile mele realizari inca de copil nu prea erau bagate in seama. De asta cred ca mi-am si dorit tot timpul sa am realizari din ce in ce mai mari, sa ma bage si pe mine cineva in seama (aka parintii).
Asa se face ca am terminat ASE-ul (unde am avut aproape tot timpul si bursa de studii) si am inceput sa lucrez in mediul corporate, la mai multe corporatii de top.

Eu asa m-am format ca profesionist, incurajat si ghidat de super profesionisti care m-au impins in tot felul de proiecte internationale, restructurari, merger-uri, in proiecte nationale la nivel de discutii cu cei mai mari specialisti din Ministerul de finante pe anumite subiecte.

Pentru mine era firesc sa fiu apreciat atat ca om de taxe (specializarea mea), cat si ca om de business, in general. Adica, pe langa cunostintele mele de taxe, erau apreciate si folosite la maximum si abilitatile mele de comunicare si coordonare, creativitatea, abilitatile de problem solving si cam orice altceva puteam sa creez.

La un moment dat, insa, am plecat catre o alta corporatie unde erau o gramada de lucruri interesante de facut. Era o corporatie care platea bine pentru ca era nevoita sa atraga talente din afara. Aveau multe lucruri pe care puteam sa le pun la punct.

La interviu m-a recrutat o persoana cu care am rezonat foarte mult. Din pacate, nu aveam sa lucrez cu acea persoana, ci cu altele … 🙂

Viteza in care mi-a disparut entuziasmul a fost direct proportionala cu amplitudinea socului primelor interactiuni. Era prima oara cand participam la o intalnire si cineva se rastea la un coleg de-al meu.

La mine nu prea s-a rastit nimeni niciodata in nicio intalnire, ca nu permiteam treaba asta, dar, totusi, erau oameni de nivelul meu (ierarhic) la care se tipa de la distanta si erau chemati la raport … ceva de genul “cutarescuuuuu … vino aici!”.

Mi se parea fascinant cat de bine lucram cu oamenii de la headquarters si cu consultantii externi vs modul greoi si tensionat in care lucram cu altii locali.

Erau si local oameni faini, dar nu stiu cum … de incepusera sa fie epurati :)) adica, mai “pleca” unul la vreo 2 luni si inca unul dupa 1 luna si tot asa. Unii “plecau”, altii plecau din proprie initiativa. 🙂  Erau din ce in ce mai putine persoane cu care puteam sa discut in pauzele de masa si de cafea. Adica, erau, dar dispareau intr-un ritm ametitor :)))

Inteleg ca erau ceva lupte de putere pe acolo si mai incercau unii sa ma atraga, dar aveam repulsie si nu prea ma interesa. Eu ma bag doar in luptele in care exista o miza pentru mine … si avansarea nu era o miza pentru mine (nu imi doream), si pentru pastrarea job-ului nu aveam nevoie de favoruri si sa ma pun bine cu cineva.

Deja nu ma mai regaseam deloc in acel mediu “corporate” si asta imi manca toata energia. Performanta mea era si ea afectata mult … efectiv nu mai aveam tragere de inima.

Cand spun ca nu ma mai regaseam, nu o spun in sensul in care ma cam plictiseam, aveam o senzatie de usoara goliciune interioara sau ca mi-ar fi placut sa fac altceva.

O spun in sensul in care viata in acea corporatie ajunsese sa intre in conflict puternic cu valorile si credintele mele.

Greutatea acestui mediu ma zdrobea. Diferentele de viziune si valori ma secau de energie.

Imi dezvoltasem un poker face pentru a nu-mi exprima dezacordul.

Mi se parea inutil si sa imi schimb job-ul din motive pe care nu le detaliez aici (sunt motive simple de genul locatie, program etc., nimic wow, dar importante pentru mine).

Eram deja bine familiarizat cu termenul de independenta financiara si, in acel an, in 2017, mi-am facut calculul si, “pe cifre”, as fi ajuns independent financiar la 40 de ani – adica mai aveam de asteptat vreo 8 ani daca as fi continuat sa lucrez in corporatie…. wow … mi se parea mult, mult prea mult.

Inca din 2016 incepusem blogul stiintabanilor.ro – pentru a documenta drumul meu spre independenta financiara si a trai un sentiment de implinire personala (sa simt si eu ca traiesc) si, eventual,… la un moment dat, sa pot sa imi monetizez activitatea.

Mi-a placut mult activitatea de blogging si de creator de comunitate.

Am inceput sa cochetez cu ideea de a-mi da demisia si a ma dedica activitatii de blogging. Nu mai aveam rabdare sa imi strang mai multi bani pentru a face trecerea in siguranta.

Apropo, vreun an jumate’ nu am generat decat bani de seminte din stiintabanilor.ro. Doar scriam ca disperatul. :), dar vazusem eu blogg-ul lui Sam de la financialsmurai.com – ca genera nu stiu cate zeci de mii de USD pe luna din afiliere, publicitate si un produs propriu. M-am gandit ca oi genera si eu vreo 1000 usd dupa ceva vreme.

Tot cantaream decizia mea de a-mi da demisia si cautam sustinerea celor apropiati.

Sustinerea a fost ceva de genul:

1. Prietenii – “You are a fucking idiot” 
2. Parintii – “Esti o putoare, de asta vrei sa iti dai demisia. Nu vrei sa muncesti. O sa mori de foame.” Se puneau asa, unul in dreapta mea si altul in stanga mea si incepeau sa turuie :)))
3. Mama copiilor mei – “Ai 2 copii de intretinut.”
4. Unul dintre mentorii mei de atunci – “Da, te ajut sa pornesti” si apoi nu mi-a mai raspuns la telefon.
5. Cativa educatori financiari mai vechi pe piata – “In educatie financiara pierzi bani, nu faci bani. Nu e o idee buna ce zici tu”.
6. Eu: “What the fuck am I doing? O sa imi pierd casa si nu o sa am bani pentru copii. Cand imi cer chestii, o sa ma uit in ochii lor si o sa le spun ca nu am de unde.’’ Acest ultim gand ma ingrozea.

Ma si vedeam ajungand asa, aproape un boschetar si ca trebuie sa ii cer lu’ maica mea sa imi dea din pensie bani sa le iau copiilor de mancare.

Pentru a trece peste si a face ceea ce este necesar pentru a ma elibera, am luat o decizie: Nici mai mult, nici mai putin decat sa imi inchid emotiile care ma incurcau.

Cu toata presiunea de la job, cu toate presiunea din familie si mai ales cu toate presiunea pe care eu singur o puneam pe mine … eu am continuat sa muncesc la proiectul meu, inainte si dupa jobul meu 9 to 5 … non stop, de la 7 la 9 dimineata, de la 19 la 24 noaptea, de la 7 la 9 dimineata, de la 19 la 24 noaptea. Munceam cand eram la munca pentru munca, munceam pentru mine cand eram la mine.

Eram poker face si apoi bum, bum, bum … ca un tanc, din nou si din nou si din nou si din nou.

Pentru mine era razboi total, insa nu impotriva cuiva, ci impotriva unor emotii/ stari/ slabiciuni: frica, indoiala, oboseala … da, oboseala …noaptea oftam de oboseala, cateodata imi tremura mana pe tastatura de oboseala si odata mi s-a intamplat sa izbucnesc in plans de epuizare.

Aveam tot felul de mantre (nici nu stiu de pe unde le-am adunat) pe care le rosteam in gand pentru a combate frica/ indoiala/ oboseala:

“Do your worst, for I shall do mine!”

“As I walk through the valley of evil, I fear no death, as I am the worst motherfucker in the valley!”

“I will face my fears and defeat them all!”

“I am the storm, motherfucker!”

Am invatat sa imi canalizez atat agresivitatea, cat si iubirea in munca, pentru ca pe cat de greu imi era din cauza oboselii si presiunilor, pe atat de mult iubeam sa scriu si cu atat mai mult nu ma mai vedeam facand altceva.

La inceputul anului 2018, conflictul interior a devenit si mai puternic, avand 2 vieti separate: “corporatist nemultumit de mediul in care ajunsese” si “financial freedom blogger”, asa ca am luat in sfarsit decizia de a-mi da demisia de la job si sa ma dedic pasiunii mele: StiintaBanilor.
 
 
Intre timp, trebuie sa mentionez ca si anturajul meu se schimbase. Acum aveam prieteni care sa ma sustina, mentori noi, primii parteneri seriosi de business. De asta spun tot timpul ca atunci cand “propunerea” ta este puternica, si Universul va veni in intampinarea ta cu persoanele si oportunitatile potrivite.

De asemenea, aveam bani in diverse active financiare (un portofoliu conservator-moderat) care imi acoperea cativa ani costurile. Acesta este si motivul pentru care in primii mei ani de cariera am sustinut portofolii mai putin riscante. Asa era profilul meu la acel moment.

Potrivit calculelor mele de atunci, miscarea de a-mi da demisia de la job ma facea sa pierd din “momentum-ul” in atingerea independentei financiare. Aveam un salariu foarte bun, plus bonusuri si economiseam si investeam peste 50% din venituri. As fi pierdut cel putin vreo 3-4 ani, adica as fi ajuns independent la 44 de ani, in loc de 40, daca lucrurile ar fi mers bine. Veniturile active imi scadeau dramatic.

Daca lucrurile nu mergeau bine, mi-as fi putut lua gandul definitiv de la independenta financiara. Mi-as fi consumat toate rezervele in cativa ani si as fi fost nevoit sa ma intorc la vreo corporatie, fara investitii, fara bani si cu visurile zdrobite.

Pe de alta parte, mi-as fi trait vocatia si as fi avut libertate de miscare si actiune – ceea ce pentru mine a fost un “trade off” bun.

In martie 2018 imi dadeam demisia si ma dedicam full proiectului StiintaBanilor.

Practic, mi-am aliniat viata cu valorile si credintele mele si acest lucru s-a dovedit a fi cea mai buna decizie din viata mea.

Am ajuns sa traiesc experienta independentei financiare inainte sa fiu independent financiar.

In 3 ani de la acel moment, am ajuns si la pragul de independenta financiara clasica, cu 4 ani mai devreme decat imi calculasem initial (la 36 de ani in loc de 40).

“You did it, my boy!” “You fucking did it!”
 
Acum, la final, trebuie sa iti spun ca trebuie sa ai ceva cu adevarat “frant” in interiorul tau pentru a te supune unui asemenea drum, asa cum mi l-am creat eu.

Aceasta a fost calatoria mea si a fost necesara pentru a vindeca ceva in interiorul meu.

Tu nu va trebui sa treci prin ce am trecut eu.

La tine, daca vei dori sa pornesti pe acest drum, lucrurile pot sa fie mult mai usoare.

Vrei sa te invat?